• Curierul de Hâncești

Deportaţi sau condamnaţi la moarte

Primul val de deportări din 1941 a distrus vieţile a 397 de persoane din raionul Hânceşti.


Primul val de deportări a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2:30) şi a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane — deportate. Din raionul Hânceşti au fost supuse genocidului sovietic 397 de persoane, dintre care 75 au fost condamnate pe nedrept,  46 au fost represate, iar 276 deportate.


Deportaţi sau condamnaţi la moarte


„În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, din raionul nostru au fost deportate 397 de persoane, dintre care 56 au fost condamnaţi la moarte, a spus Constantin Mitachi, președintele organizației raionale a pensionarilor. Astfel, din or. Hânceşti au fost deportaţi 62 de oameni – condamnaţi 10, s. Boghiceni – deportaţi 22, 1 condamnat, c. Cărpineni – deportaţi 25, condamnaţi 5, c. Lăpuşna – deportaţi 23, condamnaţi 3, s. Mingir – deportaţi 24, condamnaţi 2, s. Nemţeni – deportaţi 24, condamnaţi 3 etc. Nici o localitate nu a fost trecută cu vederea, din fiecare sat s-au selectat şi deportat oameni fără vină. Printre cei condamnaţi erau de regulă oameni de vază, primari, membri de partid etc. Iată câţiva dintre ei: Ion Gaţcan, a fost omorât în 1942 pentru agitaţie antisovietică, Varvara Sainsus a fost omorâtă pentru că a trecut frontiera de stat, Fiodor Sajin era primar, Carp Ianovici era u proprietar de restaurant, iar lui Petru Voitor i s-a luat viaţa doar pentru că era un fost ofiţer al Armatei Naţionale, dar au mai fost mulţi alţii. Motivele condamnării sunt de-a dreptul bizare, astfel, din 80 persoane condamnate, majoritatea au fost omorâte pentru faptul că au fost membrii partidului național, au fost primari, comercianți, foști membri ai partidelor burgheze, din cauza nepredării cerealelor, a neachitării impozitului etc. Cel mai grav e că 10 persoane au fost executate fără careva motive. Într-un cuvânt, a fost distrusă toată intelectualitatea...”, a încheiat dl Mitachi.


De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmaţi şi un lucrător al securităţii (NKVD) bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Li se ordona să fie gata într-un sfert de oră. În vagoanele de marfă, se îmbarcau câte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria: „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!”


Calvarul unei familii de gospodari - deportați fără motiv...


Valentina Buruiană este o femeie care a cunoscut calvarul deportărilor nu din auzite, dânsa născându-se chiar în lagărul stalinist.


„Părinții mei au fost deportați la scurt timp după ce au jucat nunta, tata fiind din anul 1921, iar mama din 1922. Mama ne povestea că drumul spre punctul de destinaţie a durat vreo două-trei săptămâni. Condiţiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar peşte sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nici o asistenţă sau consultaţie medicală. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.


Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soţie şi copii şi dus în lagărul de muncă forţată, în GULAG. Ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan. Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizaţi la muncă în întreprinderi silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti. Pentru munca depusă nu erau remuneraţi echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai. La muzeul din oraș se află astăzi dosarul nostru, cel mai gros dosar, pentru că toată familia noastră a fost deportată. Eram dusă la grădiniță la 56 de zile de la naștere, pentru că părinții aveau convoi... Oamenii erau cu haine rupte, flămânzi și îngheţați - ne aflam în Siberia ”de gheață”. Noi 16 ani am fost în Hantamasisk, am revenit de acolo cu tatăl paralizat și am avut grijă de el până la sfârșit. Mulți ani mai târziu, soțul meu a fost ucis de o persoană care și acuma se plimbă pe străzi, eu, nefiind în stare să-i demonstrez vinovăția. Am rămas, văduvă, singură, înconjurată de mărăcini și narcomani, de mi-e frică să ies din ogradă. Din nefericire, autoritățile, astăzi își bat joc de noi și se prefac că nici nu existăm. Eu locuiesc pe strada Serghei Lazo, în urma ploilor mi-a fost inundată toată gospodăria și nimeni nu vrea să ia măsuri, nimeni nu vrea să-mi asculte păsul. Noi am pătimit pentru pământul Basarabiei și nu am meritat să trăim așa de greu...”, a încheiat cu lacrimi în ochi femeia. 


  În memoria poporului nu se va vindeca niciodată durerea provocată de deportări și represii, tocmai din acest motiv, în fiecare an, oamenii mărinimoși din r. Hâncești, dar și cei care au trecut prin chinurile grele din acea perioadă, vin să depună flori la monument, la data de 13 iunie și respectiv la data de 6 iulie când a avut loc holocaustul din 1949.



Elena Golubnic

7 afișare

Tel. de contact redacție: (0269) 2-32-33

Tel. de contact manager/fax: (0269) 2-44-23

E-mail: cdh1@mail.ru / publicitate.curier@gmail.com

                                                                                                                             

Adresa redacției: str. Mihalcea Hâncu, nr. 132,

biroul 300, mun. Hâncești

© 2018 by Alina Cravcenco