• Curierul de Hâncești

Interviu cu Ilie Pisarenco, fost director al GM Obileni, astăzi pensionar


„Educaţia este la fel ca şi creşterea. Ea are nevoie de un mediu favorabil şi nu de principii şi concepte sofisticate”


În ajunul unui nou an de studiu, şi în preajma Zilei Cunoştinţelor, ne-am propus să realizăm un interviu cu o personalitate remarcabilă din raionul Hânceşti, Ilie Pisarenco, fost director al GM Obileni, astăzi pensionar, care a dedicat mai mulţi ani din viaţa sa sistemului de învăţământ, având la activ diverse menţiuni şi diplome în acest sens: în 1985 i se acordă titlul „Eminent al Învăţământului Public din RSSM”;1987 – Diploma de onoare a Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM; 2010 – Diploma de onoare a Consiliului rational Hânceşti pentru implicarea activă în lichidarea consecinţelor din perioada inundaţiilor din vara anului 2010; 2013 – Diploma de merit a Guvernului RM pentru succese remarcabile în munca de educaţie a tinerii generaţii.



- Dle Pisarenco aţi dedicat aproape o jumătate de veac şcolii, fiind profesor de matematică şi informatică şi totodată director al instituţiei de învăţământ. Care sunt trei cele mai importante lucruri care v-au legat de şcoală pe parcursul acestor ani?


- Primul, cel mai important lucru, cred că este dragostea necondiţionată pentru copii. Apoi, nu

mai puţin important, ca influenţă în alegerea profesiei de dascăl, a fost regretatul meu învăţător (profesor) de matematică, Maxim Cazacu, datorită căruia o întreagă cohortă de absolvenţi ai facultăţii de fizică şi matematică au împânzit şcolile din republică. Şi, în sfârşit, al treilea factor care m-a legat nemijlocit de şcoală a fost naivitatea certitudinii şi a credinţei că omul poate fi schimbat, pe care am înţeles-o mult mai târziu.


- După câte cunosc eu, din cei 43 de ani, stagiu pedagogic, 3 ani aţi fost director al gimnaziului Sărăteni, apoi 33 la gimnaziul din Obileni. Cum e să fii manager al unei instituţii rurale atâţia ani?


- La începutul activităţii pedagogice eram foarte ataşat de convingerea că noi, cei veniţi cu mult entuziasm şi cunoştinţe proaspete, vom transforma nu doar şcoala, ci şi lumea. Mai târziu, măcinaţi de cantitatea reformelor şi de conservatismul birocratic din sistem, am căutat ieşire din impas în implementarea inovaţiilor promovate, pe atunci, de experimentatori vestiţi precum Şatalov, Caracovschi, Diacenco, pedagogia Montessori. Odată cu destrămarea imperiului sovietic toate valorile au fost răsturnate şi trecute prin alte viziuni asupra lumii.

   Au trecut graniţa spre noi şi posibilităţile de implementare a învăţământului alternativ.

Astfel, după un an de studii la Universitatea din Bucureşti în cadrul Seminarului pentru promovarea Pedagogiei Waldorf, 1992-1993, am început activitatea ca profesor-diriginte la clasa alternativă. Acest experiment a durat treisprezece ani şi au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea atât profesională cât si personală. Cu foarte mare regret spun că clasele alternative Waldorf, deschise prin ordinul Ministerului Educaţiei, au fost desfiinţate printr-un enunţ oral al unui funcţionar iresponsabil al aceluiaşi minister în toamna anului 2006. Nici până astăzi ordinul de închidere a claselor alternative şi a experimentului nu a ajuns în gimnaziul Obileni...

   Cum e să fii manager atâţia ani? Cred că a fost o mare gafă sau mai degrabă o prostie a sistemului. Dar pe atunci lucrul acesta nu-l conştientizam, iar salvarea mea a venit de la convingerea că pilonul primordial în activitatea didactică trebuie să fie copilul – omul în devenire. Ştiţi ce contează cel mai mult pentru copil în relaţia cu părinţii şi educatorii? Sinceritatea. De la cea mai fragedă vârstă copilul îşi dă seama de eschivarea noastră de la sinceritate, iar pe la vârsta de 12-13 ani zadarnic ne mai indignăm că odrasla-discipolul nostru a găsit refugiu şi înţelegere în stradă.

   Copilul, adolescentul nu au nevoie de şefi, de mari profesori ori manageri. Ei aşteaptă de la noi prietenie, pentru că numai un prieten adevărat poate fi întrebat despre problemele vieţii care atât de adânc îi frământă. Străduiţi-vă să fiţi un prieten pentru copil nu un şef, căci noi învăţăm mai mult nu din ceea ce ne spun şefii, ci din greşelile pe care aceştia le fac.


- Marele Eminescu spunea: „Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat”. Cum credeţi la ce etapă a evoluţiei „şcolii lui Eminescu” suntem?


- Marele Eminescu, fiind în funcţia de inspector şcolar o perioadă mică de timp din scurta sa viaţă, ne-a lăsat o mare şi nepreţuită moştenire pedagogică. Din păcate, această moştenire nici măcar nu este cunoscută darămite valorificată. În anii 80 ai secolului trecut, afişasem la intrarea în clădirea şcolii un citat din acest tezaur: „Educaţia este cultura caracterului, iar cultura este educaţia minţii”.

  Ani la rând toţi controlorii au dat cu nasul în acest citat, dar au rămas numai cu datul. Cât de genial spune poetul: a educa înseamnă a cultiva caracterul! Nu personalitatea, nu individul ca resursă umană. Cu mare regret, şcoala rămâne a fi, şi peste 2000 de ani, scolastică. Cunoaşterea realităţii adevărate se reduce astăzi la gnoseologia virtuală. În această lume a tehnologiilor informaţionale avansate, omul se îndepărtează într-atât de mult de fiinţare încât nu mai este considerat o fiinţă, ci o resursă.

   Treptele pe care urcăm în căutarea adevărului sunt invizibile, de aceea ne împiedicăm de ele atât de des. Aşa suntem noi, căutăm continuu cheia succesului, cheia bogăției, cheia sănătății, cheia înțelepciunii, dar dacă căutăm cheia înseamnă că noi suntem acei care am pus lacăt succesului, bogăției, sănătății, înțelepciunii...Cred că suntem departe încă de şcoala după modelul eminescian.


- Dle profesor prin mâinile dvs. au trecut zeci şi sute de promoţii. Citisem undeva că cea mai bună şcoală e atunci când elevul îl învaţă pe profesor. Ce credeţi în acest sens?


- Ce să cred? Am fost mereu de părerea că un dascăl şcolar este mai mult un învăţător decât un profesor.

   O înţelepciune ne spune: Când elevul este pregătit, apare şi învăţătorul. Iertată să-mi fie îndrăzneala, dar aş vrea să fac o referinţă la comunitatea religioasă actuală. Se vorbeşte mult şi uneori cu insistenţă despre a doua venire a lui Iisus-Învăţătorul. Dar suntem oare pregătiţi!? Omenirea a acumulat atâta răutate că, venind astăzi... noi L-am răstigni a doua oară. Aveţi dreptate, avem multe de învăţat de la copii; nu-i cunoaştem, nu le cunoaştem aşteptările. Dacă copiii ar cere de la noi criterii unice, cum ne-am descurca, fiind atât de diferiţi?.. Învățătorul trebuie să-l cauți. Profesorul vine singur, profesorul dă peste tine. Un copil ne poate deveni profesor; copilul nostru ar putea să ne fie profesor. Până și un hop se poate transfigura într-un profesor pentru noi, atunci când calcăm prin străchini.


- Actualul sistem de învăţământ din ţară, inclusiv pe raionul Hânceşti, se ciocneşte de o acută insuficienţă de cadre didactice, îndeosebi în localităţile rurale. Credeţi că doar salariile mici îi fac pe pedagogi să părăsească sistemul educaţional sau mai e şi altceva?


- Insuficienţa de cadre este o problemă nu doar pentru şcoală. Ducem lipsă de profesionişti adevăraţi în majoritatea domeniilor. Tinerii părăsesc republica, nu numai sistemul, în primul rând din cauza salariilor mizerabile în toate sferele de activitate. Însă mai e ceva. Corectitudinea, punctualitatea, integritatea şi atitudinea sunt domenii mult mai importante în politica educaţională a unui stat, - dacă asemenea politică există, - decât economia, industria, agricultura, dotarea militară sau PIB-ul, căci prestigiul unei naţiuni de cele dintâi depinde.


- Dle Pisarenco, activând în sfera învăţământului atâţia ani, cunoaşteţi foarte bine subtilităţile acestui domeniu. În acest context, aş vrea să vă întreb, cum a fost şcoala de ieri, cum o apreciaţi pe cea de azi şi cum o vedeţi pe cea de mâine?


- Sigur, cunosc nu doar subtilităţile ci şi dedesubturile domeniului. Glumesc. Dar să le luăm pe rând. Şcoala de ieri a fost cum a fost. Nu roşeşte oricât de mult nu am desfăima-o şi nu mai putem reveni la ea. A te plânge mereu de trecut înseamnă a căra cu insistenţă după tine mortul în spate. Trecutul este ireversibil. Cum apreciez şcoala de azi? Mi-aş dori mult să am o apreciere, dar nu o pot găsi. Nu că prost o caut, însă am impresia că şcoala de astăzi, sub egida aşa-numitei ştiinţe pedagogice, este în situaţia şoferului care a pierdut noaptea cheile de la maşină, căutându-le la lumina unui felinar stradal. Cu cât trecea timpul, cu atât mai multă lume i se asocia în căutarea lor. Apoi un trecător mai ager la minte, îndrăzni să-l întrebe: „Eşti sigur că anume aici ai pierdut cheile?”, la care şoferul răspunse: „Nu, dar acolo unde le-am pierdut, nu este lumină, e întuneric beznă”...

   Acum aş vrea să pun câteva întrebări. De ce există obiecte de studiu discriminate în raport cu numărul de ore săptămânale? De ce anume 4 ore pe săptămână pentru matematici, iar pentru materiile artistice o singură oră şi de ce doar până într-a 7-a - 8-a? De ce este obligatoriu ca toţi elevii să cunoască demonstrarea teoremei despre pantalonii lui Pitagora, născocită acum 2600 de ani? Toată viaţa avem de furcă (probleme) cu banii, însă un absolvent de liceu ajunge analfabet în domeniul inteligenţei financiare. Nu cunoaşte, cel puţin, ce sunt acelea active şi pasive ca noţiuni elementare din abecedarul acestei inteligenţe. Calitatea vieţii tinerilor depinde nu atât de cunoştinţele pe care le acumulează zilnic cât de emoţiile pe care le trăiesc zi de zi, oră de oră. De unde conchidem că inteligenţa emoţională prevalează inteligenţei academice. Dar, oare, câţi miniştri şi inspectori şcolari de toate rangurile au citit cartea lui Daniel Goleman „Inteligenţa emoţională” pentru a o promova în curricula şcolară?.. Şcoala de mâine, şcoala viitorului? Cred că manualul perfect, manualul pe care nu îl avem încă, însă fără de care nu putem concepe, percepe şi pricepe adevărata menire a fiinţei umane, este „Îndrumătorul pentru utilizarea creierului”. Dominante între materiile de predare şi nu de transfer de informaţie, ar trebui să fie neuroştiinţele şi fizica cuantică, ajustate la particularităţile de vârstă, iar epigenetica – adevărata regină a ştiinţelor. E timpul să înţelegem că calitatea vieţii noastre nu depinde de lumea exterioară, de câte acumulăm, ci de universul nostru interior. Adevărata viaţă o putem descoperi numai în noi, înşine.


- Şi totuşi, omul poate fi schimbat?


- Da. Dacă aceasta şi-o doreşte el însuşi şi nicidecum familia, şcoala, societatea, religia, partidul, soţul/soţia ori statul. Vedeţi care-i treaba, educaţia este la fel ca şi creşterea. Ea are nevoie de un mediu favorabil şi nu de principii şi concepte (strategii interactive) sofisticate. Nu poţi grăbi creşterea şi nu poţi grăbi nici educaţia. Există, sigur, şi diferenţe. Pentru a-i da copacului forma dorită de noi, trebuie să-i tăiem anumite părţi, ramuri. Dar ce facem, cum procedăm cu copilul? Mai întâi de toate ar trebui, ar merita să ne gândim la mediu: familial, şcolar, social, virtual. Orice mediu formează, educă iar accentul necesită a fi pus pe realitatea adevărată a oricărui mediu, chiar şi, sau poate mai mult, a celui virtual; şi, acum, implicarea noastră aici ar fi de dorit să corespundă principiului primum non nocere – mai întâi de toate nu dăuna (Hipocrate).


- Şi o întrebare cu caracter personal. Pe lângă faptul că scrieţi eseuri, ce vă mai preocupă?


- Meditez mult asupra stării deplorabile în care au ajuns sărmanele noastre sate, pe care o reflectă destul de exact următorul catren: „Satele noastre, sate-minune,/Satele noastre ajunse bătrâne./Satele noastre ajunse pustii,/Satele noastre fără copii.” Cineva m-a întrebat dacă am scris ori poate scriu poezii și pentru copii. Nu, am răspuns. Atunci ochii lui au exprimat mirare și un semn de întrebare. Pentru că, am continuat, patruzeci și trei de ani m-am aflat printre copii. Și... nu le-am dus dorul. Astăzi, chiar dacă nu activez în şcoală, dorul meu îl alină cei şase nepoţi pentru care am un mare respect şi o dragoste nemărginită.


- Şi ultima întrebare - ce simboliza pentru dvs. 1 septembrie şi care ar fi mesajul de început de an, dacă aţi veni acum în faţa elevilor Dvs.?


- După mine, 1 septembrie este ziua cunoaşterii, deoarece a avea cunoştinţe nu întotdeauna

semnifică a cunoaşte, iar mesajul meu pentru început de an ar fi cam acesta: Dragi elevi, v-am aşteptat cu mare nerăbdare să veniţi astăzi la şcoală. Ne grăbim să vă comunicăm că ne angajăm să vă creăm la fiecare oră o atmosferă de mister, imaginaţie şi descoperire, iar, cel mai important, aş vrea să vă spun următoarele: Pentru a trăi viaţa nu ai nevoie de şcoală. Pentru a trăi viaţa ai nevoie doar de tine. Tu eşti de ajuns. Şcoala îţi este de ajutor numai pentru a pune la îndoială lumea din afara ta. Ţine minte, noi te aşteptăm cu drag la şcoală şi îţi oferim toată libertatea în acţiunile tale, însă te rugăm să nu uiţi că libertatea este un drum cu două sensuri. Gândeşte-te la asta. Tu nu poţi face ce vrei. În schimb şcoala noastră îţi oferă posibilitatea să poţi fi ce vrei şi cine vrei. Vă mulţumesc că sunteţi cei mai buni!


- Noi vă mulţumim pentru interviu.

- Şi eu vă mulţumesc că m-aţi suportat.


Interviu realizat de Tatiana TODOSEICIUC

0 afișare

Tel. de contact redacție: (0269) 2-32-33

Tel. de contact manager/fax: (0269) 2-44-23

E-mail: cdh1@mail.ru / publicitate.curier@gmail.com

                                                                                                                             

Adresa redacției: str. Mihalcea Hâncu, nr. 132,

biroul 300, mun. Hâncești

© 2018 by Alina Cravcenco