• Curierul de Hâncești

Istoria unui destin surpat...


Durerea loviturii. Durerea umilinței. Durerea iubirii și încrederii care au fost şi care, la un moment dat se şterg din sufletul tău. Te lovește omul de lângă tine, omul în care ai avut cea mai mare încredere, ca un străin. Ce te mai ține alături de el? Copiii? Deprinderea? Iluzia unei iubiri?... După prima palmă, după durere, ce mai urmează? Un lung șir de noi lovituri și noi dureri pe care nu le mai simţi fizic, ci mai mult sufleteşte. Toate vânătăile nu rămân amprentă doar pe corp, ci şi pe suflet...


Andreea Marian (i-am schimbat numele pentru că ne-a rugat să rămână în anonimat), s-a născut în satul Bozieni. Părinţii au divorţat când avea şase ani, iar sora sa doar câteva luni de la naştere. La scurt timp le moare mama şi surorile sunt despărţite (cea mică a fost înfiată de o familie din s. Pervomaiscoe, iar Andreea a fost crescută de nişte rude cu mulţi copii într-un raion din apropierea capitalei). A trecut prin mari greutăţi, ştiind de frica celor care o creşteau.


Adesea, fiind în stare de ebrietate, dânşii o băteau din motive neîntemeiate. Dar a crescut şi şi-a urmat drumul său, lăsând trecutul să treacă ca un coşmar. Avea doar 20 de ani când s-a îndrăgostit de un bărbat de cu doar trei ani mai mare. Era arătos şi foarte deştept. A cucerit-o prin felul său de a fi şi prin faptul că era foarte încrezut în sine. Abia de se cunoşteau când acesta a adus-o la el acasă, într-un sat din raionul Rezina. Cât a ţinut fericirea şi dragostea ne povesteşte chiar femeia, la mult timp după filele acelea cumplite din viaţa ei.


„Ne-am înscris pe apucate într-o zi posomorâtă. Nici nu am fost îmbrăcată în rochie de mireasă, purtam un palton alb şi o beretă de aceeaşi culoare. De cununie nici nu a mers vorba. Eram îndrăgostită de el şi viaţa care urma să fie îmi părea o poveste. Întotdeauna visam să întemeiez o familie unită şi cu mulţi copii. Dar..., nu a trecut mult timp şi am înţeles că am ajuns în iad. Totul a început cu faptul că locuiam în casa bunicilor lui. Oameni gospodari fără pereche în sat. Munceam mult, în rând cu ei, în timp ce soţul umbla pe la petreceri şi venea acasă din ce în ce mai rar. Părinţii lui locuiau în alt capăt de sat şi erau mai mereu băuţi de nu puteau lega două vorbe. Când el m-a lovit prima dată, nici nu am înţeles ce s-a întâmplat – eu doar l-am întrebat unde a fost toată noaptea. Când a aflat că sunt însărcinată, nu şi-a schimbat atitudinea. Se urca seara pe cal şi putea să nu vină cu zilele acasă. Iar eu aşa, cu burtă cum eram, mergeam la deal, veneam acasă şi îngrijeam de animale, ajutam bunica la gătit... era mult de lucru. Bătăile nu au contenit nici când mai rămâneau câteva luni până să nasc. Încuia uşa la casa cea mare şi îşi bătea joc de mine cum îi plăcea, verbal şi fizic, prin nenumărate lovituri, în special peste faţă. Bunicii lui încercau să mă ajute, să mă scape din mâinile lui, dar nu au alertat niciodată poliţia. Când duceam sarcina în a şaptea lună am venit în Hânceşti la o rudă de-a mea. Eram bucuroasă că pot respira uşurată măcar câteva zile. Însă, pe neaşteptate au început durerile de naştere şi... am fost dusă de urgenţă la maternitate. Am născut o fetiţă, nu avea nici trei kilograme. S-a născut înainte de termen şi mi-era frică şi s-o ţin în braţe. Ea plângea, şi eu plângeam...

Nu ştiam cum să mă întorc acasă. Soţul când venea băut mereu îmi spunea că nu e copilul lui, iar acum că s-a născut înainte de termen...


Aşteptările mele cele mai macabre s-au adeverit. Până fetiţa a mai crescut şi era de neascuns faptul că era o copie a lui, primeam nu doar reproşuri, ci şi bătaie. Fratele lui avea şi el apucături sadiste şi o bătea pe soţia sa. Apropo, erau naşii noştri, ne-au botezat şi copila. Ba mai mult, pentru că am născut-o în anii 90 când nu puteai găsi absolut nimic prin magazine, naşa ne ajuta cu hăinuţe. N-a mai văzut copila jucării. Jucăriile ei erau animalele din curte. Adesea tatăl ei venea acasă, şi aşa băut o urca pe cal şi se duceau prin sat. Alteori când ne duceam la părinţii lui, o urca pe fiică pe cal, se urca şi el şi eu trebuia să merg pe jos din urmă, şi dacă i se părea că merg prea încet, mai primeam câte o palmă...


Eu mereu am fost „tortoşică” de felul meu, însă cât am trăit cu el nici 50 de kilograme nu cântăream. Toată ziua munceam, iar noaptea plângeam până nu mai aveam lacrimi. Nu aveam pe nimeni în lumea asta. Mama a murit când eram micuţă, tata avea altă familie şi alţi copii, rudele nu se amestecau în familia noastră... Aveam o singură verişoară care de fiecare dată insista să dau la divorţ şi să mă mut din sat. Şase ani am răbdat. Până în momentul în care naşa noastră a murit. De fapt, au ucis-o. Lucra casier şi într-o seară cineva a spart geamul de la birou şi i-a spart capul. O fi drept sau nu dar s-a demonstrat că soţul ei a ucis-o pentru că avea altă mândră în sat. A stat doar trei ani în puşcărie. Naşa era însărcinată cu al treilea copil... Au rămas pe drumuri două fete... 


În acel moment, când vedeam cum stă în sicriu, m-am gândit că dacă mai stau şi rabd toate maltratările soţului meu, îi voi urma şi eu calea naşei. Ştiam că soţul meu umblă şi el cu toate femeile nemăritate din sat. Ştiam că nu vine nopţi şi zile întregi acasă. Ştiam că dacă vine, indiferent dacă voi spune sau nu ceva – voi fi bătută...


Mi-am luat inima în dinţi şi am mers să dau la divorţ. Nu ştiu de unde am găsit curaj în acel moment, dar i-am spus că nu se mai poate aşa, că fiica noastră creşte şi începe să înţeleagă că ceva nu e în regulă, i-am mai spus că va putea să-şi vadă fiica oricând dar, noi nu mai putem fi o familie. Nu a regretat faptul că plec, regreta doar că nu-mi poate lua fata, măcar din răutate. Petrecerile lui nu i-ar fi permis să crească în condiţii adecvate copilul. După o lună, când am primit la mână certificatul de divorţ, aproape că l-am iertat pe acest om devenit deja străin pentru mine. Nu, nu m-aş fi întors deloc în acel iad în care am trăit cu el dar, îi doream din suflet să-şi găsească femeia cu care să fie fericit. Aşa până în momentul în care, în una din serile noastre liniştite, am mers la o vecină de la etajul trei al apartamentului pe care îl închiriam, să cer un împrumut ca să achit nişte servicii. În acest timp a venit tatăl fetei, pe neprins de veste acolo unde locuiam şi, văzând fata cu băbuţa la care stăteam în chirie, s-a făcut foc şi pară şi nici nu am reuşit să calc pragul apartamentului, m-a luat la bătaie şi nu s-a oprit până nu m-a lăsat lată la podea. De data aceasta a intervenit poliţia şi fapta lui a avut pentru el consecinţe nedorite. Dacă mai devreme ziceam că l-am iertat pentru şase ani de calvar şi îi vroiam binele, apoi după situaţia în care m-a bătut faţă de fiica noastră care avea doar cinci anişori, nu l-am putut ierta nici până în ziua de astăzi. Ea a crescut şi nu ţine minte nimic, şi sunt fericită că în memoria ei au rămas mai multe lucruri frumoase decât neplăcute, însă în inima mea pentru totdeauna a rămas amprenta acelor lovituri...” a povestit femeia.


Astăzi este căsătorită a doua oară cu un bărbat care o apreciază, dânsa fiind o gospodină de invidiat şi o femeie cu inima de aur. Ambii au crescut fetiţa şi împreună au mai născut şi un băieţel care, din fericire, nu va afla niciodată cum e să trăieşti într-o familie în care tatăl o bate pe mama.


„Întotdeauna mama se gândeşte la copiii ei şi poate tocmai de aceea multe femei, în detrimentul lor, stau şi rabdă violenţa din partea soţului, doar ca să rămână o familie integră. Dar aceasta nu este cea mai bună soluţie. Femeia nu trebuie să-şi jertfească viaţa nici chiar de dragul copiilor. Să mă înţelegeţi corect, copiilor le este mai bine doar cu mama dacă aceasta îi poate oferi o atmosferă prielnică de creştere şi dezvoltare, decât într-o familie integră în care sunt doar certuri şi maltratări”, a mai spus Andreea.


Anual, mii de femei din ţară se pomenesc în situaţia în care sunt agresate de soţii sau concubinii lor. Istoria Andreei Marian este un exemplu de curaj pentru femeile care, bătute chiar şi ani la rând, nu trebuie să mai suporte violenţa, ci să apeleze la ajutor. 

Pentru ajutor puteţi apela la Linia Fierbinte a Centrului de Drept al Femeilor 022 237 306 / 068 855 050



Elena Golubnic

1 afișare

Tel. de contact redacție: (0269) 2-32-33

Tel. de contact manager/fax: (0269) 2-44-23

E-mail: cdh1@mail.ru / publicitate.curier@gmail.com

                                                                                                                             

Adresa redacției: str. Mihalcea Hâncu, nr. 132,

biroul 300, mun. Hâncești

© 2018 by Alina Cravcenco