• Curierul de Hâncești

La o cafea cu Lidia Cazan, profesoară de vioară

La o cafea cu Lidia Cazan, profesoară de vioară, Şcoala de Arte „Timotei Bătrânu”, or. Hânceşti: „Când foştii discipoli continuă să se dedice muzicii, te simţi realizat ca pedagog”


-Dna Cazan, de unde aţi moştenit dragostea pentru vioară şi pentru muzică în general?


-Dragostea pentru muzică am moştenit-o, probabil, de la mama, care era înzestrată cu darul de a cânta, ea fiind toată viaţa coristă în biserica din Satu Nou, regiunea Odessa, unde m-am născut. Fiind cea mai mică, mergeam mereu cu mama la biserică, unde preotul avea studii muzicale şi a înfiinţat un cor foarte mare şi renumit, unde se cânta pe mai multe voci şi pe partituri, la nivel profesional. Aflându-mă în anturajul lor, am prins şi eu drag de muzică în general şi de a cânta în biserică în mod special. Crescând, mi-am dorit să pot şi eu să învăţă notele muzicale, să cânt pe partituri. Copilărind cu fiicele preotului care cântau la vioară, am vrut să cânt ca ele. Astfel, am mers la şcoala muzicală din raionul Sărata, dar nu mi-am propus să studiez neapărat vioara. Totuşi, am „prins” gustul de vioară şi am înţeles că viitorul meu este legat anume de acest instrument muzical. După Şcoala muzicală, am intrat la colegiul „Ştefan Neaga”, iar după absolvirea acestuia mi-am propus să urmez Conservatorul. Totuşi, un an am făcut pauză, în legătură cu problemele de sănătate, timp în care m-am căsătorit. Prin repartizare, am ajuns să lucrez la Şcoala muzicală din or. Leova, unde m-am încadrat repede în colectiv. Deşi am avut propuneri de a cânta în orchestre profesionale în capitală, eu nu mă simţeam atrasă de cariera artistică pe scenă, preferând un mod de viaţă mai liniştit, mai aproape de ţară şi de natură. Activitatea pedagogică mi-a plăcut foarte mult, mai mult decât dacă aş fi evoluat ca artist profesionist. Totodată, n-am abandonat niciodată  cântarea bisericească, paralel cu pedagogia continuând să cânt în corul bisericesc.


-Cât de greu este să înveţi a cânta la acest instrument şi ce aşteptări aveţi de la copiii care aleg să studieze vioara?


-Comparativ cu alte instrumente muzicale, vioara este cel mai greu de studiat. Când învăţam să cânt la vioară, aceasta mi s-a dat foarte uşor, dar când am început să predau vioara în calitate de pedagog, am înţeles câtă muncă trebuie depusă pentru a-i învăţa pe copii, căci elevii sunt diferiţi, unii au aptitudini şi ureche muzicală, alţii trebuie să exerseze mult pentru a le cultiva. Acest instrument pretinde ca, în acelaşi timp,  mâinile să efectueze mişcări diferite care trebuie armonios coordonate. Perioada de început pentru un învăţăcel e foarte dificilă şi de mare responsabilitate pentru profesor, căci este pusă baza pentru următorii şapte ani de studiu intens şi profund. Dacă baza nu este pusă corect, e foarte greu să construieşti ceva mai departe. La început, copiii nu conştientizează cât de dificil este să studieze acest instrument, de aceea îi întreb dacă sunt pregătiţi şi dacă doresc cu adevărat să înveţe vioara, căci dacă vin doar pentru că părinţii îşi doresc, iar ei nu, rezultatele nu vor fi cele aşteptate. În primii ani ne ocupăm cu diferite exerciţii şi tehnici, lucrăm individual cu fiecare copil, căci nu toţi posedă aceleaşi capacităţi. Exersăm asupra tehnicilor de eliberare a corpului, de coordonare a mişcărilor, care e o rutină obositoare. Totuşi, vreau să spun că pe parcursul activităţii mele, n-am avut elevi care să dorească să se „elibereze” de această povară. Au depus eforturi conştiincioase, făcând o pasiune din studierea viorii şi găsind multă plăcere în procesul de studiu. Mă mândresc foarte mult cu ei toţi şi îi consider nişte mici eroi, căci, chiar dacă au multe alte oportunităţi de odihnă şi distracţie, totuşi, ei aleg să mai facă o şcoală, să muncească atât de mult şi cu atâta responsabilitate.


-Cu ce rezultate ale discipolilor Dvs. vă mândriţi cel mai mult?


-În perioada de activitate la Leova, unde am lucrat timp de 23 de ani, se practicau diverse concursuri raionale şi republicane la care au participat şi elevii mei, înregistrând succese frumoase – diplome de gradul I, II şi III. Pe cei care au vrut să continue pe calea muzicii, i-am ajutat să se pregătească de Colegiu şi de Conservator, inclusiv pe fiica mea. O perioadă am fost în Italia, făcând o pauză în activitatea pedagogică, însă am avut o mare nostalgie de a reveni în profesie. La întoarcerea de peste hotare, acum şapte ani, ne-am mutat cu familia la Hânceşti şi am început să activez la Şcoala de Arte. Sunt foarte mulţumită de colectivul de aici - colegi foarte buni, oameni foarte buni - care m-au primit bine, m-au susţinut mereu, încât m-am simţit ca într-o familie. Aici lucrez cu mare plăcere şi în confort psihologic. Chiar din primul an de activitate am avut 12 elevi, fapt care m-a bucurat mult, căci nu m-am aşteptat să fie atât de mulţi doritori. În anul următor am creat ansamblul de viorişti cu  care am ocupat locuri de frunte la  concursurile raionale şi republicane, dovadă fiind mulţimea de diplome de pe perete. Mă bucur pentru succesele lor şi îmi place să  lucrez cu ei, iar ei iubesc să evolueze cu concerte în faţa părinţilor, la Casa de Cultură, la Casa internat pentru copii cu deficienţe din or. Hânceşti, unde mergem la fiecare sfârşit de an cu un program artistic, dar şi în cadrul festivalurilor şi a concursurilor de orice nivel. Cinci elevi pe care i-am învăţat din primul an de activitate la Şcoala de Arte din or. Hânceşti sunt deja absolvenţi, o elevă studiază la liceul de profil „G. Enescu” din Bucureşti şi acum doi ani s-a întors cu diplomă de gradul II de la concursul „Gheorghe Murgu” din Coşniţa, Dubăsari, altă elevă se pregăteşte pentru a intra la Colegiul de muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău, ea ocupând anul trecut locul III la concursul republican al tinerilor interpreţi desfăşurat la Chişinău.


-Deci, spuneaţi mai sus că şi fiica v-a călcat pe urme…


-Da, fiica mea este o mândrie pentru mine. Era foarte capabilă la şcoală, inclusiv la orele de vioară. Dar în acea perioadă de criză, când salariile ni se dădeau cu mare întârziere, deşi ea a vrut să-şi continue calea în muzică, eu am sfătuit-o să-şi aleagă o profesie din care să se poată întreţine. Dar ea n-a renunţat la visul său, chiar dacă ştia că muzica pretinde multe sacrificii. Atunci eu am hotărât să fac tot ce pot pentru a o sprijini şi a o susţine în ceea ce-şi dorea să facă. Astfel, după ce am mai exersat împreună, a fost admisă la „Ştefan Neaga”, apoi la Conservator, unde a studiat în continuare vioara, fiind printre cei mai puternici şi talentaţi studenţi. A avut diferite propuneri de colaborare  cu orchestre profesioniste, dar ea a ales oportunitatea de a activa ca violonistă în Dubai, Emiratele Arabe, fiind prima vioară atât în cadrul orchestrelor cu care evoluează, cât şi solo, bucurându-se de mare succes. Deşi are un program foarte încărcat, este extrem de mulţumită şi fericită, simţindu-se realizată în plan profesional. Îmi mulţumeşte pentru că am susţinut-o şi am ajutat-o să meargă pe această cale, spunând că face ceea ce-i place cel mai mult în viaţă. Anul trecut a scos primul său CD cu muzică instrumentală. Mă bucur mult pentru succesul ei… Cei doi fii ai mei, văzând câtă muncă a depus Paşa studiind vioara, n-au vrut să-şi continue studiile muzicale, deşi ambii au făcut şcoala muzicală – unul la pian, celălalt la ţambal. Dar cântă din plăcere la aceste instrumente ori de câte ori au ocazia. Sunt şi ei plecaţi în Dubai, la sora lor, muncind acolo, iar eu le simt foarte mult lipsa. Sper, totuşi, că vreodată se vor întoarce acasă.


-Aţi dedicat activităţii de pedagog 30 de ani. Această muncă frumoasă a presupus şi anumite greutăţi sau sacrificii, ca de exemplu lipsa condiţiilor de muncă sau a instrumentelor de calitate?


-Desigur, instrumentele lasă de dorit, căci un instrument bun costă mult şi nu fiecare părinte îşi poate permite procurarea unei viori de înaltă calitate. În consecinţă, lucrăm cu instrumente ieftine. Aceasta este o provocare. Altă provocare este faptul că pedagogul nu lucrează doar în clasă şi atât. Deoarece fiecare instrumentist pretinde o abordare individuală, evităm munca şablon, ne adaptăm după fiecare elev, muncim creativ şi în afara orelor prevăzute în orar. Un bun pedagog trebuie să posede măiestria de a percepe posibilităţile elevului, să nu exagereze cu programul de studiu, pentru ca elevul să nu se încordeze şi cerinţele să-l depăşească, astfel încât munca lui să nu fie una calitativă. Pentru fiecare elev, caut şi aleg lucrări muzicale, iar această muncă necesită mult timp în afara programului. Selectez lucrări din internet, din cărţi, stau nopţile în faţa calculatorului sacrificând timp pentru a găsi şi a printa lucrări noi, pentru ca elevilor să le fie interesant, să nu interpreteze una şi aceeaşi piesă muzicală. Este o muncă migăloasă, adunată pe parcursul anilor în foarte multe mape, ca rezultat al cercetărilor mele. Dacă ne referim la condiţiile de muncă, au fost şi timpuri, prin anii 90, când nu era curent electric, lucram la lumina candelei, copiii exersau îmbrăcaţi în haine groase, deoarece nu aveam căldură, dar acum ne bucurăm de condiţii excelente de muncă.


-Ce emoţii trăiţi atunci când elevii Dvs. continuă să se dedice muzicii şi după ce absolvesc cursurile Şcolii de Arte?


-Aceşti copiii sunt precum copiii mei, deoarece cresc în ochii mei şi de ei mă leagă amintiri frumoase, momente emoţionante de succes şi bucurie. Atunci când ei continuă în viaţă să se dedice muzicii, te simţi realizat ca pedagog, ca profesionist. Ei nu mă uită, mă sună, îşi exprimă recunoştinţa că i-am îndrumat în viaţă. Cum e şi firesc pentru un profesor, am emoţii când îmi povestesc despre realizările lor în muzică, căci pentru aceasta am depus şi eu o parte din sufletul meu. Mulţi dintre discipolii mei activează în orchestre profesioniste din ţară şi de peste hotare. Le doresc mult succes pe această cale deloc uşoară, să se realizeze în plan profesional şi personal, să fie fericiţi şi mulţumiţi de drumul pe care şi l-au ales. 


-Ce calităţi trebuie să cultive tinerii care îşi doresc să ajungă buni violonişti şi cât de mult trebuie să muncească pentru aceasta?


-Evident, că pentru a fi buni violonişti este nevoie de talent, dar talentul este doar baza pe care se clădeşte multă muncă şi exersare. Pentru a avea succes trebuie foarte multă insistenţă, dragoste pentru instrumentul la care cânţi, dar şi pentru muzică în general, tărie de caracter, disciplină, răbdare. Copiii care studiază un instrument, în mod special vioara, sunt limitaţi în timp liber, fiind implicaţi foarte mult în procesul de învăţământ. Pentru a atinge un anumit nivel, este nevoie ca zilnic să se acorde cel puţin o oră, iar de la un an la altul de studiu chiar mai multe ore, pentru a se ocupa în afara programului. Rezultatele bune necesită multă muncă, mult timp, multă dragoste pentru procesul de studiu. Dacă la majoritatea instrumentelor sunetul este gata pregătit, la vioară nimic nu sună, ci doar scârţâie, şi scârţâie fals. Orice sunet trebuie creat – cu auzul, cu mâinile, cu poziţia corectă a mâinilor. Deci, e un proces de creaţie, care, dacă nu te implici total, nu dă niciun rezultat.


-Vă mulţum pentru interviul captivant şi vă dorim mult succes în tot ceea ce faceţi!

Tel. de contact redacție: (0269) 2-32-33

Tel. de contact manager/fax: (0269) 2-44-23

E-mail: cdh1@mail.ru / publicitate.curier@gmail.com

                                                                                                                             

Adresa redacției: str. Mihalcea Hâncu, nr. 132,

biroul 300, mun. Hâncești

© 2018 by Alina Cravcenco