• Curierul de Hâncești

La o cafea cu Pantelimon Gîrleanu, directorul GM Buţeni

„Copiii, văzând cât de  puţin preţuită este munca părinţilor care activează în sistemul educaţional, nu doresc să facă studii pedagogice”


-Dle Gîrleanu, fiind în fruntea gimnaziului de mulţi ani, cunoaşteţi cel mai bine problemele şi succesele acestei instituţii. Care sunt acestea?


-Gimnaziul „Anton Bunduchi” este o instituţie cu tradiţii şi idealuri educaţionale ce oferă posibilităţi  tuturor actanţilor să se manifeste şi să primească ceea ce trebuie să ofere o şcoală viitorului cetăţean al ţării. Activitatea de mai mulţi ani în această instituţie îmi oferă o atmosferă bună de lucru, unde vin cu plăcere pentru a reuşi ca fiecare locuitor al acestui palat al cunoştinţelor să-şi găsească locul şi rolul, să-şi facă bine meseria, deoarece cheia succesului stă în fiecare dintre noi - de la cei mari până la cei mai mici. Dacă ne referim la succese, aş putea spune că ne-am dori mai mult, deşi instituţia noastră ani la rând deţine întâietatea între gimnaziile din raionul Hânceşti. Acestea se datorează în primul rând responsabilităţii cadrelor didactice în realizarea procesului educaţional şi aportul părinţilor ai căror elevi sunt capabili de performanţe. Capacitatea edificiului fiind de 1176 locuri pentru elevi, dar la ziua de azi având 314 elevi, ne dăm bine seama că mulţi bani se cheltuiesc pentru întreţinerea clădirii, aprovizionarea cu agent termic pe perioada rece a anului, încadrarea personalului auxiliar de deservire. Pe mine personal mă deranjează situaţia când nu putem aproviziona instituţia cu acele materiale şi utilaje de care ar avea nevoie o şcoală contemporană. Astăzi, fiind în era tehnologiilor informaţionale, un profesor şi învăţător şi-ar dori un cabinet şcolar total computerizat, unde atât elevii, cât şi însăşi profesorul să fie în ritmul vieţii moderne. La acest capitol am reuşit doar să oferim fiecărei catedre şcolare câte un calculator tip notebook, gimnaziul având în dotare şi două proiectoare. Acestea sunt prea puţine, dar totodată oferă posibilităţi de a desfăşura ore cu utilizarea TIC. Nu vă voi da nume, ca să nu supăr pe cineva, dar spun cu toată sinceritatea că avem un colectiv minunat, responsabil şi cu toată râvna de a fi acolo unde merită, deşi probleme ajung, dar acestea sunt totuşi soluţionate. În tumultul timpului de azi, cu toate problemele din societate, pornind de la salariul cadrului didactic neadecvat cerinţelor zilnice ale unui intelectual, suntem acolo unde trebuie să fim măcar spiritual dacă nu şi material.


-Aţi îmbinat mult timp activitatea şcolară cu cea din comunitate, fiind consilier local şi raional. Care sunt, în viziunea Dvs., problemele satului şi ale raionului, ce necesită soluţionare prioritară?


-În primul rând, activitatea în folosul comunităţii te obligă la mai multe. Mulţi merg în politică pentru a profita de propriile dividende. Am acceptat să fiu în echipă doar pentru a cunoaşte amănuntul, starea de lucruri din societate şi de a-mi încerca puterile acolo unde pot să fiu antrenat în a rezolva ceva. Dar societatea are multe probleme şi într-o perioadă prea lungă de tranziţie nu ne ajunge efort şi bani pentru a-i mulţumi pe toţi, deşi acolo unde s-a investit sunt şi rezultate. Prioritare pentru raion şi sate rămân în primul rând problemele cetăţeanului - locuri de muncă, salarii decente, deşi eu văd că atitudinea faţă de munca încredinţată nu este potrivită pentru multe categorii de cetăţeni, şi aici mă refer la iresponsabilitate faţă de ceea ce fac, calitate redusă şi, vorba ceea, ,,va fi bine şi aşa”. Aici văd o soluţie - implicarea personală, exemplul propriu, responsabilitatea care i-ar face pe cei din jur să se schimbe ei înşişi şi să schimbe şi situaţia în care ne aflăm. Altfel spus, nimeni nu ne va deschide până nu vom bate şi nu ni se va da până nu vom cere.


-Intelectualul de la sat – cu ce piedici se confruntă şi care sunt satisfacţiile muncii sale, pe alocuri neapreciată la justa valoare?


-Intelectualul de la sat...  Pare o noţiune a timpului trecut. Părinţii mei întotdeauna îşi aminteau de şcoala primară română, de învăţătorii cărora li se săltau căciulile la „Bună ziua” şi era o mare speranţă în familie să-şi vadă copiii învăţaţi, în sensul adevărat al cuvântului. Este o realitate tristă că nu avem dinastii de profesori şi învăţători. Copiii, văzând cât de puţin preţuită este munca părinţilor ce activează în sistemul educaţional, deşi nimeni nu neagă cât de importantă este şcoala în viaţa omului, nu doresc să facă studii pedagogice. Tot mai puţini şi mai puţini merg la facultăţi pedagogice, unde mai pui că bărbaţi profesori sunt deja o raritate. Intelectualitatea întotdeauna a fost lumina societăţii, dar intelectualul are nevoie de hrană intelectuală, are necesitatea de a merge la un spectacol, la un concert. Cel mai mare disconfort este starea materială precară cu care se confruntă un intelectual de la sat şi condiţiile de trai care nici pe departe nu satisfac necesităţile de zi cu zi.


-Deşi aţi absolvit facultatea de grafică şi pictură, predaţi educaţia tehnologică. Totodată, lucraţi în lemn... De unde vine această pasiune, care necesită multă răbdare, meticulozitate şi efort fizic?


-Am început cu educaţia tehnologică. Am învăţat 3 ani la facultatea „Discipline  tehnice şi muncă” la UP „A. Russo” din  Bălţi, dar nu am reuşit să finalizez studiile, motive fiind mai multe: construcţia casei de locuit, lipsa unui ajutor din partea părinţilor, tatăl fiind invalid de gradul I nu putea să-mi dea un ajutorul la care am sperat mult. Am fost nevoit să merg la facultatea de grafică şi pictură la Universitatea „I. Creangă” din Chişinău, unde, noroc, se făceau mari transformări în pregătirea cadrelor în artele plastice pe o gamă mai largă de specialităţi.

Referitor la pasiunea pentru lemnărie - fiind prieten cu lemnul din copilărie şi având un profesor de muncă care l-a convins pe tata să-mi cumpere instrumente de tâmplărie, la vârsta de 12 ani am reuşit să am atelierul propriu, la facultate tot de lemn m-am ataşat şi am susţinut lucrarea de diplomă la prelucrarea lemnului. Am confecţionat şi prezentat două scaune în design modern. Şi azi îmi mai aduc aminte de acel profesor din copilărie, Dionisie Bunduchi, fratele regretatului Anton Bunduchi, care întotdeauna îi spunea cu mândrie tatei despre realizările mele la lecţiile de muncă. Mai păstrez şi azi multe instrumente manuale de pe timpul acela şi le povestesc discipolilor mei despre arta de a confecţiona un obiect numai cu instrumente manuale. Consider grafica şi pictura prieteni nedespărţiţi în predarea disciplinei educaţia tehnologică, mai ales că au apărut module noi, ca prelucrarea  artistică a lemnului, care au tangenţă cu artele decorative din Moldova şi cu care ţara noastră se mândreşte - prin meşterii populari cu care eu cândva am fost coleg de facultate.


-Se spune că omul talentat e talentat în toate. Ştim că scrieţi şi poezii. Tudor Ţopa în cartea sa „Buţenii şi comoara sa” vă numeşte „poet din casa luminii”. Despre ce vă place să scrieţi şi care este mesajul versurilor Dvs.?


-La această întrebare mă gândesc şi eu. Toate vin de undeva. Mama mea era o fire înţeleaptă şi după moartea bunicii mergea în casa unde ea a locuit şi bocea, dar pentru acel bocet alegea cuvinte alese care au rămas în inima mea. Tata cânta la muzicuţă şi din frunză şi era un om bun de glume înţelepte şi probabil mi-au transmis şi mie lucrurile acestea care mă însoţesc şi-mi transmit de acolo, din ceruri, energie şi dragoste de a scrie versuri. Le-am dedicat multe poezii, mă aşezam să scriu mai ales atunci când se întâmpla ceva în viaţa mea ori a familiei noastre. Tata a plecat prea devreme, mama a rămas de una singură şi întotdeauna am păstrat amintirea a ceea ce a fost pentru mine scump şi drag. Se schimbau lucrurile şi eu întotdeauna observam şi odată chiar am scris: „Nu mai este nici portiţa,/ Demult tăiat a fost butucul,/ În pragul casei stă măicuţa,/ În plete albe-i bate vântul”. Când nu a mai rămas nimeni acasă, ne-a părăsit şi mama pentru totdeauna, am trecut pe acolo pe unde era casa părintească şi din nou am scris: „Pe la casa părintească/ Am trecut mai ieri sadea, Dar văzui o piatră sparsă/ Nu mai este casa mea!/ Nu mai este nici portiţa,/ Nici acasă mama mea!/ Este o ogradă mare,/ Mai la vale-o poartă grea./ Cât părinţii ni-s în viaţă/ Mai există ceva sfânt,/ Este-o casă părintească/ Şi-o cărare pe Pământ”. Mesajele poeziilor mele sunt pentru oamenii dragi şi apropiaţi. Îmi aduc aminte de mulţi oameni pe care i-am cunoscut şi i-am imortalizat în versuri: „De unii oameni îmi aduc aminte,/ Pe alţii-i ştiu voioşi şi buni la sfat,/ Dar voi nu-i ştiţi pe cei care-nainte/ Au fost cei harnici gospodari în sat./ Pe nanul Toader îl ştia tot satul/ Cu merii şi frumoşii lui prăsazi,/ Pe moşul Carp îl aştepta drumeţul/ Să-i scoată un pahar de vin la gard./ Pe moş Matei - bătrânul vânător/ Tot timpul îl vedeai cu arma-n spate./ În toiul verii el cânta răsunător/ Mai mare peste paznici să se-arate./ Avui şi eu un tată iubitor,/ Glumeţ şi harnic îl ştia tot satul,/ Dar totu-n viaţă-i trecător/ Nu-l mai înlocuieşti cu altul”. Dar cel mai mult, probabil, am suferit când a plecat soţia mea Elena peste hotare şi timp de trei ani i-am dus dorul. Cred că cele mai grele clipe din viaţa mea au fost acei 3 ani de despărţire şi atunci poeziile curgeau ca lacrimile: „Te visez mereu aproape/ Şi ce mult te-aş alina,/ Dar eşti tare prea departe - / Te cuprind cu inima./ Te tot zbaţi în chinul mare,/ Eu nu pot să te ajut,/ Stă în cale depărtarea,/ Mi-i mai greu ca la-nceput.../ În văzduh e primăvară, tare-aş vrea s-o simt şi eu,/ Dar mereu sunt cu tristeţea,/ Doru-mi este tot mai greu./ Va-nflori din nou iubirea,/ Va zbura acest coşmar,/ Nu doresc ca restul vieţii/ Să ni-l trecem în zadar./ Ci aş vrea ca să rămânem/ Cei ce-am fost, împreunaţi,/ Un exemplu pentru oameni, Nu prin lume-nstrăinaţi...”


-Din perspectiva unui fiu şi a unui tată, cum credeţi, cât de important este faptul ca părinţii să fie alături de copii pentru a le da o bună educaţie, azi aflându-ne într-o criză acută la acest capitol?


-În familie am fost mulţi copii şi nu am simţit vreodată ca părinţii mei să împartă dragostea lor părintească în mod inegal. Pe toţi ne iubeau la fel, poate de aceea că am fost o familie integră unde toţi erau acasă. Astăzi timpurile sunt altfel şi lucrurile se întâmplă altfel. Duc şi eu povara aceasta, fiindcă nu-mi văd nepoţii decât o dată pe an, le duc dorul copiilor şi discutăm când este ziua de naştere a Cristinei, fiica noastră, care locuieşte de mai mulţi ani în Irlanda, iar rugăciunea de dimineaţă este pentru familia lor, să-i păzească bunul Dumnezeu de rele şi să ne revedem cu bine din nou. 


-Vă mulţumim pentru sinceritate şi pentru gândurile senine şi vă dorim realizări frumoase în continuare! 

Tel. de contact redacție: (0269) 2-32-33

Tel. de contact manager/fax: (0269) 2-44-23

E-mail: cdh1@mail.ru / publicitate.curier@gmail.com

                                                                                                                             

Adresa redacției: str. Mihalcea Hâncu, nr. 132,

biroul 300, mun. Hâncești

© 2018 by Alina Cravcenco