• Curierul de Hâncești

Unica și cea mai mare dorință este să fie pace în lume!

La data de 2 mar¬tie, se împli¬nesc 24 de ani de la înce¬pu¬tul răz¬bo¬i¬u¬lui de pe Nis¬tru, de aceea această zi este marcată tradiţional ca zi de come¬mo¬rare a ero¬i¬lor căzuţi pen¬tru apă¬ra¬rea inde¬pen¬denţei şi a inte-gri¬tă¬ţii teri¬to¬ri¬ale a Republicii Mol¬dova.

   O dată pe an, participanții la conflict au posi¬bi¬li¬ta¬tea să se întâlnească, să depună flori la Monumentul Eroilor căzuți, să își împărtășească amintirile între ei și să asculte dis¬cur¬su¬ri ale auto¬ri¬tă¬ţi-lor dedicate anilor 1991-1992,  fiind tra¬taţi cu res¬pect pen¬tru sacri¬fi-ciul per¬so¬nal adus la apă¬ra¬rea Patriei și a dem¬ni¬tă¬ţii naţio¬nale. Regretabil rămâne a fi faptul că tra¬gicul eve¬ni¬ment din isto¬ria con-tem¬po¬rană a țării noas¬tre se limi¬tează la doar o sin¬gură zi pe an. Atât vete¬ra¬nii cât și întreaga soci¬e¬tate așteaptă de la autorități o atenție deosebită asupra problemelor cu care se confruntă,  mai ales fami¬li¬i¬le ero¬i¬lor căzuţi la dato¬rie care nu și-au m-ai putut revedea pe cei plecați la datorie.


   În acest context, am cules amintiri de viață din experiența de combatant a dlui Nicolae Grosu, din s. Mereșeni,  care ne-a povestit despre  momentele prin care a trecut și dorințele care le au la moment participanții în conflictul de pe Nistru.


  „La data de 2 mai 1991 am fost anunţaţi că la 4 mai să ne prezentăm la Comisariatul din Chişinău. Despărţirea a fost grea, luând în vedere faptul că acasă rămâneau familii, părinţi, dar noi eram ofiţeri rezervişti și trebuia să ne apărăm demnitatea țării și a neamului.


 De la început ne duceam ca la nişte cursuri, iar când am fost îmbrăcaţi în haine militare şi ni s-a spus că plecăm în s. Cocieri, am simțit că nu mai avem cale-întoarsă, iar situaţia în care ne-am pomenit este una nu doar serioasă, ci și periculoasă. 


   Primele 3 zile nu puteam nici măcar să mâncăm, eram cu toții stresați din cauză că știam că am lăsat acasă familiile noastre și nu eram încrezuți dacă îi vom mai revedea vreodată. Bombardamentele aveau loc între orele 17 seara și 5 dimineața. Când ni se dădea comanda trăgeam unii în alții. Știu că mulți băieți au murit din cauză că nu erau atenți, dar problema cea mai mare era că o bună parte dintre ei nu aveau pregătire militară și nici nu cunoșteau armamentul. Noi eram aceia care aveam rol de educare a ostașilor. Ei aveau vârste între 18 și 60 de ani, iar băștinașii puteau fi băieți care veneau să lupte la 14-15 ani și evident că nu știau cum să mânuiască o armă. Nivelul de pregătire al separatiștilor era mai avansat decât al nostru și acest fapt se observa. De asemenea, dotarea cu armament era mai slabă, așa cum de la început la 3 militari ni se dădea o singură armă automată. Pe parcurs am fost dotați cu armament însă aceasta nu ne putea garanta siguranța în ziua de mâine. Eram nevoiți să dormim în tranșee, iar pentru a ne crea un strat protector împotriva minelor care veneau din partea  adversă,  ne-am construit un blindaj din bârne care ne apăra.


 Am fost locotenent major și am avut 80 de băieţi sub comanda mea. Pe câmpul de luptă eram ca niște frați sau feciori, deoarece acea atmosferă putea ușor să-l apese pe fiecare și de aceea era important să avem grijă de fiecare. Mă uitam după ei ca la ochii din cap căci știam că fiecare are pe umerii săi o istorioară a lui și desigur fiecare îşi dorește să se întoarcă acasă  viu și nevătămat.


  Îmi amintesc că eram hrăniți de către oamenii din sat, care își făceau griji pentru starea noastră  și noi la rândul nostru aveam grijă de întreaga unitate.


  Mereu înțelegeam despre responsabilitatea pe care o port și simțeam că este dublă așa cum nu mă puteam îngrijora doar de viața și sănătatea mea, ci și a întregii unități. Era ceva diferit căci acasă aveam grijă de copii, acolo însă trebuia să avem grijă de toți. Însă cu regret 2 băieți din unitate au căzut și au fost decorați post-mortem ca eroi.


   Între timp, de o lună rudele și apropiații nu cunoșteau careva detalii despre starea de lucruri din regiunea unde se duceau lupte.


  Doar o dată am sunat din unitatea militară. Cei de acasă nu știau nimic deoarece după bombardamente am rămas fără de legătură și nu puteau să aibă vreo veste de la noi. Pe noi ca ofițeri ne-au încorporat pe o perioadă de doi ani și cei de acasă  nu știau la ce să se aștepte  și deja aveau gânduri dintre cele mai rele, dar noi am reușit și ne-am întors acasă vii, cu toate că urmările au fost cele mai diverse pentru fiecare combatant în parte.


   Până astăzi mai păstrăm legătura cu combatanții, care sunt din diferite raioane ale  țării Cahul, Cantemir, Chișinău. Chiar de 23 februarie m-au sunat și am primit felicitări de la aceștia și desigur că mă bucură faptul că nu am fost dat uitării, cu toate că  mulți dintre combatanți nu mai sunt în viață sau au diverse probleme de sănătate și grade de invaliditate. Mulți băieți au căzut ca eroi pentru patrie, alţii s-au întors cu diverse traume, dar cu părere de rău, statul nu le oferă atenția pe care o merită pentru că și-au sacrificat sănătatea sau chiar viața în numele țării.

   De la început eram invitați la diverse întâlniri, eram menționați, am avut medalii, dar acum încep să uite de noi. Mai păstrăm  modalitatea de a organiza în această zi o masă de pomenire în măsura posibilităților în memoria celor care au luptat pentru demnitatea țării, dar care nu au mai ajuns acasă.


  Acum ni se acordă o indemnizație de 100 de lei, iar anul trecut am auzit că o dată la trei ani putem beneficia de serviciile unui sanatoriu, doar că puțini știu despre această facilitate.

   Mi-aș dori ca statul să se mai întoarcă cu fața la acei, care la rândul lor, au luptat pen¬tru apă¬ra¬rea inde¬pen¬denţei şi a inte¬gri¬tă¬ţii teri¬to¬ri¬ale a Republicii Mol¬dova, măcar să fie cumva ajutate acele familii care au rămas fără de soți, feciori și care chiar dacă și-au pierdut în lupte sprijinul, să-l poate simți de la autorități.


    Dar unica și cea mai mare dorință nu doar a noastră, a combatanților, dar și a fiecărui om este ca să fie pace, atât în lume cât și în țara noastră. Nu dorim ca cineva să știe sau mai ales să vadă ceea prin ce am trecut noi” - ne-a încheiat şirul amintirilor dl Grosu.


   La 21 iulie 1992, Chișinăul și Moscova au semnat un acord de încetare a focului. De-a lungul râului Nistru a fost instituită Zona de Securitate, compusă din trei sectoare, cu lungimea de 225 km şi lăţimea 15-21 km. În diverse surse putem identifica faptul că în conflictul armat de pe Nistru au decedat 287 de moldoveni.



Romina Ogradă

Stagiară

3 afișare

Tel. de contact redacție: (0269) 2-32-33

Tel. de contact manager/fax: (0269) 2-44-23

E-mail: cdh1@mail.ru / publicitate.curier@gmail.com

                                                                                                                             

Adresa redacției: str. Mihalcea Hâncu, nr. 132,

biroul 300, mun. Hâncești

© 2018 by Alina Cravcenco