• Curierul de Hâncești

„Veridicitatea informaţiei, înţelepciunea cuvântului scris şi puterea de convingere – iată acele com

-Dle Ţurcan, Dvs. aveţi o vastă experienţă în domeniul jurnalisticii, activând în calitate de traducător, redactor-şef, lucrător literar superior la diferite ziare. Povestiţi-ne despre acele timpuri, despre foştii Dvs. colegi...


-Pentru început, vreau să vă mulţumesc pentru invitaţia la tradiţionala Dvs. Ceaşcă de cafea, fie chiar şi virtuală. Vă mulţumesc pentru pagina consacrată celor 70 de ani de la apariţia primului ziar din raionul Kotovsc de atunci – „Stalinistul”. Persoanl sunt mândru că am lucrat la pregătirea şi editarea primului ziar interraional din Kotovsc – „Zorile comunismului”, cu aria de răspândire în raioanele Kotovsc, Cărpineni şi Cimişlia de atunci, căruia i-am dăruit, începând cu 28 aprilie 1962, 40 de ani, până la ieşirea la pensia binemeritată (însă nu şi bine plătită!). Nu peste mult timp, publicaţia a dispărut din arealul mediatic şi, sincer, regret dispariţia oarecum misterioasă a ziarului... Totul a început la 16 august, 1961, când, proaspăt absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, am sosit în Cimişlia, la Şcoala nr.3, cu repartiţie de învăţător de limba şi literatura moldovenească, dar s-a întâmplat aşa că redactorul gazetei raionale, Anton Repida, m-a „peţit” de la secţia Învăţământ, „logodindu-mă” cu instituţia sa. Conducătorii de partid şi de stat locali m-au acceptat (publicaţia fiind promotorul ideilor liderilor de toate nivelurile din ţară). M-au primit fără rezerve şi cei câţiva lucrători ai redacţiei, pe loc începând iniţierea mea în secretele meseriei. Autotdidacţi cum erau, m-au dăscălit cu bunăvoinţă, fapt care nu-mi permite să-i uit. Ar fi multe de povestit despre orbecăielile mele prin „bucătătria” redacţională, despre primele prezenţe la diferite evenimente şi activităţi, deplasări în teritoriu şi rezultatele acestora – articole mai mult sau mai puţin apreciate, despre gafele, fie şi de gravitate infimă, însă deranjante pentru protagonişti. Dşi mă simţeam într-un fel un favorit al şefului, „solda” mi-o primeam cu vârf şi îndesat, iar mângâierile pe creştet veneau împotriva părului! În asemenea cazuri, redacţia îşi cerea scuzele de rigoare de la persoanele vizate şi de la cititori. De atunci mi-a intrat în sânge să citesc publicaţiile de la primul rând până la ultimul punct. N-au trecut decât 8 luni şi câteva zile şi iată-mă transferat într-un colectiv nou, nu doar pentru mine, dar şi pentru toţi angajaţii, în care am activat cca 40 de ani. Este vorba despre redacţia ziarului interraional „Zorile comunismului”, gazeta Comitetului Central al PC al Moldovei şi al Sovietului raional de deputaţi ai oamenilor muncii. Colectivul era constituit din jurnalişti şi poligrafişti din raioanele sus-amintite, incluse într-o nouă unitate administrativ-teritorială. Sediul redacţiei, aflat pe locul unde acum se înalţă monumentul lui Ştefan cel Mare, prezenta o vechitură de casă de care rar mai vezi prin oraş. Acelaşi acoperiş adăpostea şi tipografia, la pornirea maşinilor de tipărit ale căruia „edificiul” scârţâia din toate încheieturile, de parcă venea un cutremur mare. „Garajul” număra o rablă de Skoda, care mai des era văzută pe brânci decât în trafic, şi o motocicletă cu ataş „Ural” de-o seamă cu bunica, pe când teritoriul deservit ocupa o bună parte din raioanele Cimişlia, Ialoveni şi Nisporeni. Spre bucuria noastră, conducerea de partid şi de stat le-a poruncit funcţionarilor să găsească în maşinile lor locuri şi pentru gazetari. La reflectarea vieţii în teritoriu, de mare ajutor ne erau corespondenţii voluntari, care ne telefonau, ne scriau despre ceea ce se petrece în localităţile lor. De asemenea, publicam materiale de la agenţiile telegrafice din Moscova şi Chişinău. Tirajul unei ediţii a ziarului depăşea în unii ani 20-25 şi chiar 27 mii de exemplare, plus 4-7 mii ale variantei în limba rusă, cu apariţie de 3 ori pe săptămână – marţi, joi şi sâmbătă, cu 152 de numere pe an. Dar vreau să menţionez şi ascensiunea ziarului Dvs., „Curierul de Hânceşti”, făcând o comparaţie dintre primul număr şi ediţiile recente. A crescut în volum de trei ori. Dar nu hârtia şi cerneala tipografică dau valoare unei publicaţii periodice – veridicitatea informaţiei, înţelepciunea cuvântului scris, puterea de convingere, optimismul pe care îl insuflaţi cititorului – iată acele componente ce vă asigură succesul şi respectul publicului cititor.



-Între timp tehnica a avansat cu rapiditate. Azi redacţiile dispun de calculatoare de ultimă generaţie, iar tipografiile de maşini pentru tipar moderne. Cum stăteau lucrurile pe timpurile activităţii Dvs?


-„Computerul” de pe timpurile noastre consta dintr-o riglă simplă, de 30 cm, având şi patru inscripţii – denumiri ale mărimii literelor pe care le utilizam la culegerea articolelor. Lucrătorul tipografiei, numit zeţar, lua fiecare literă din căsuţe special aranjate şi, urmărind textul cu ochii, le aranja, una după alta, formând cuvinte, iar din cuvinte rânduri. Şi aşa, până la 30-40 de mii de litere în fiecare dintre cele 4 pagini câte conţinea ziarul atunci. Fără nicio abatere de la macheta prezentată de responsabilul de redacţie, funcţie pe care am exercita-o vreo 10 ani şi eu. Adică, în fiecare zi, cu excepţia zilei de duminică, trebuia să citesc toate materialele prezentate de lucrători, să le cizelez, să număr rândurile, apoi pe o coală de hârtie de dimensiunile paginii de ziar să schiţez modelul viitoarei pagini. „Computerul”- riglă îmi folosea la precizarea spaţiului pe care trebuia să-l ocupe un materal sau o fotografie. Acestea, imprimate pe plăci de masă plastică sau de zinc, le primeam de la Moscova şi respectiv de la Chişinău. Aici se făceau şi clişeele de pe fotografiile trimise de redacţie. Cu timpul, redacţia şi tipografia au trecut într-o clădire nouă, mare, luminoasă, dotată cu utilaj nou de cules textul, de executare a matricelor, de imprimare a ziarelor. La începutul activităţii, am prins maşini de tipărit ruseşti, puse în funcţiune prin rotirea manivelei cu mâna, iar înainte de pensionare am utilizat şi computerul, mai simplu decât cele de azi, dar totuşi era un computer cât de cât modern.


-Roadele muncii de jurnalist de peste 4 decenii v-a fost apreciată cu medalii şi distincţii: „Pentru vitejie în muncă”, „Veteran al muncii”, Insigna de Onoare a CC al DOSAAF, Premiul Special din partea Centrului Independent de Jurnalism, numeroase diplome de merit etc. Ce semnificaţie au aceste distincţii pentru Dvs.?


-Pe lângă activitatea de ziarist, am activat în afara timpului de lucru în calitate de preşedinte al Comitetului raional al Sindicatului lucrătorilor din cultură, membru al biroului şi secretar al Comitetului raional al comsomolului, preşedinte al organizaţiilor obşteşti ale redacţiei şi tipografiei, membru al comitetelor de administrare a structurilor raionale cu responsabilităţi în domeniile educaţiei patriotice a tinere generaţii, culturii fizice şi sportului, propagării cărţii, menţinerii ordinii publice ş.a. Am contribuit la elaborarea Statutului Societăţii republicane a Invalizilor din Moldova (întrucât din cei 80 de ani care îmi bat la uşă, 75 mi-i port în cârje), am cântat nu numai pe scenele din raion, dar şi din republică, un concert aducându-mi un mare succes, în sensul că am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. A fost în 1966, la inaugurarea noului Palat de Cultură din Kotovsc, la care am interpretat câteva cântece. Atunci am făcut cunoştinţă cu Nina, era de prin părţile Uralului şi venise în ospeţie la sora sa care lucra în oraş. De jumătate de veac formăm un cămin familial, în care a crescut fiul nostru Andrei, care împreună cu nora Ilona ne-au dăruit şi doi nepoţei, continuatori ai neamului Ţurcan – Egor şi Iaroslav, comoara celor mai bogaţi şi fericiţi bunei. Cred că înţelegeţi de ce Diploma „Pentru 50 de ani de căsnicie”, înmânată de primarul Alexandru Botnari, se află la cel mai de cinste loc în familia noastră. Peste 5 decenii înfruntăm împreună valurile vieţii, cu zile însorite şi gânduri senine, cu încercări de tot soiul, dar şi cu bucurii, păstrăm nestins focul sacru al căminului familial. Mă închin în faţa scumpei mele soţii, îngerul păzitor al căminului nostru, iar în persoana ei şi în faţa tuturor femeilor, care sunt izvor de speranţă, dragoste şi omenie, dorindu-le să fie sănătoase şi frumoase. Mă mândresc şi cu altă diplomă din partea administraţiei locale – pentru calitatea mea de co-autor al monografiei „Hânceşti şi oamenii lui” de Constantin Polevoi, care mi-a fost ca un frate mai mare.


-Misiunea unui jurnalist nu este doar de a reflecta realitatea prin prisma unor ştiri şi reportaje, dar şi de a critica, a scoate la iveală unele neajunsuri şi abuzuri. Cât de pregătită era societatea de la sfârşitul sec. XX, inclusiv conducătorii structurilor de vârf, să primească critici din partea presei?


-Critica nu a plăcut şi nu va plăcea nimănui niciodată. Este ca şi cum ai administra cele mai amare pastile ori să înduri cele mai mari dureri în timpul unei intervenţii chirurgicale. Şi pe timpurile „celea” era critică, şi atunci erau dintre cei gata să te facă praf, dar până la urmă îndreptau neajunsurile. Erau şi dintre cei care mă ameninţau că n-o să mai am loc de muncă nici în raion, nici în republică, şi nici loc de trai. Dar, până la urmă, se linişteau spiritele... Presa trebuie să-şi exercite misiunea în mod deplin – cu onestitate, verticalitate şi principialitate. Unicul şi cel mai nepărtinitor cenzor trebuie să fie propria conştiinţă.


-În final, ce mesaj le-aţi transmite colegilor Dvs. mai tineri din mass-media raională?


-La 27 august, anul curent, aţi făcut, dragi colegi, 15 ani de muncă pe ogorul jurnalisticii. Vă doresc să fiţi bineveniţi şi bine primiţi în cât mai multe familii din raion, încă de cel puţin 5 ori ca pe atât! Intraţi în fiecare casă pentru a potoli setea de adevăr, pentru a completa acel gol de comunicare de la om la om, care se tot extinde. Bucuraţi-vă că aveţi posibilitatea să participaţi la scrierea, dar şi la făurirea istoriei acestei palme de pământ numită baştina. Vă mulţumesc că, prin intermediul acestui interviu, am avut posibilitatea de a mă reîntâlni, fie şi imaginar, cu îndepărtata mea tinereţe, vechile cunoştinţe, oameni de adevărată omenie care mi-au fost alături în zile pline de lumină şi în zile întunecate, în zile pline de bucurii şi în zile cernite de necazuri. Binecuvântate să vă fie gândurile şi faptele!


Vă mulţumim pentru interviu!

Elena ZAIŢEV

22 afișare

Tel. de contact redacție: (0269) 2-32-33

Tel. de contact manager/fax: (0269) 2-44-23

E-mail: cdh1@mail.ru / publicitate.curier@gmail.com

                                                                                                                             

Adresa redacției: str. Mihalcea Hâncu, nr. 132,

biroul 300, mun. Hâncești

© 2018 by Alina Cravcenco